udbi blog

Chiar zilele trecute, prieteni dragi ne povesteau că urmăresc, din când în când, comedii turcești ușurele și degrabă relaxante. Și discuția avea loc în jurul a două ceaunele cu ciupercuțe și cărniță, mămăliguță și brânzică de stână, ghebe murate și felurite bunătăți de casă. Momente din alea care-ți rămân în suflet pentru totdeauna, cu conversații blânde și descoperiri de amintiri, cu zâmbete și îmbrățișări pe care le simți că-s din toată inima.

Ca tot așa a fost și ultima (cea de-a treia) vizită încheiată de curând în vechiul Constantinopole și actualul Istanbul. O lungă îmbrățișare pe care am părăsit-o cu regret. Cândva, un bun prieten ne tot îndemna să mergem 'la turci' pe motiv că e foarte fain. Ușor-ușor nasul se strâmba, asociind ideea de turc cu 'turcismele', apropiate 'chinezăriilor', adică cu lucrul mai puțin bine făcut. De parcă România ar fi Switzerland și nasul nostru ar fi fost acordat doar la finețuri. Până la urmă am mers la Istanbul acum trei ani. Și, ca dovadă că ne-a plăcut, am revenit a treia oară în uriașul creuzet ce a fost dintotdeauna și este și astăzi Istanbul. Despre vizita anterioară poți descoperi câte o delicatesă aici. Iar prima vizită e povestită aici.

Datorită unor împrejurări didactice de forță-majoră legate de absolvirea Măriucăi de materii de gimnaziu și trecerea la următoarea zguduială a vieții (liceul), rezervarea inițială prin Airbnb a fost anulată și ne-am luat divan în Fatih. După spusele a doi medici rezidenți turci, Fatih e zgomotos și locuit de imigranți iar Turcia are cele mai tari clinici din lume. Putem doar bănui adevărul celei de-a doua afirmații, dar Fatih e într-adevăr zgomotos și închis la culoare. Șmocuța (Alfița noastră Romeo roșie) a avut ceva emoții, fiind parcată pe o uliță cât un trotuar, în fața hotelului improvizat în cadrul lungului șir de maghernițe cu 3-4 etaje despre care nu știe nimeni la câți G rezistă în caz de zguduială tectonică. Cert e că a Șmocuța a supraviețuit și pescărușilor corozivi și prafului abundent și declarațiilor de dragoste în arabă scrise cu degetuțe pe geam și feluritelor motorete cu remorcă și ataș care au trecut pe lângă.

Dar să ne-ntoarcem la oile noastre. În Fatih se trăiește din plin, ca în tot Istanbulul. Se trăiește cu mâna la inimă, cu ochii limpezi și zâmbet onest, de la patiseria din colț unde ne-nghesuiam la chec cu portocale și cafea, la cârciumile pline ochi până dimineața, la muzicanții de la mese cu tobe, drâmbe, alăute și țambaluri (țambale?), la en-grosistul de papuci croiți la etaj și la agentul de curierat cu cărucior pe două roți. Toți sunt treji, adică prezenți. Unii spun că turcii beau alcool pe ascuns. Noi n-am văzut în trei vizite niciun ochi pătat de vinișoare, da chiar niciunul. Și, dacă e să tânjim la ceva din Istanbul, atunci ăsta e aspectul care ne-a înmuiat cel mai tare de fiecare dată: omenia.

Culmea e, la revenire în orășelul nostru drag, Piatra-Neamț, am mers să sărbătorim întoarcea la A Turk, șaormeria nota 10 cu terasă și restaurant turcească di la noi. Și turcul șef ne-a arătat, ușor amărât, sumarul experienței de mulți ani în România sub forma unui haiku tradus cu google translate din turcă în română: străzi pustii, suflete reci, oameni goi. Deci, cumva, ce-am simțtit și noi e adevărat. Am cam uitat să fim oameni între oameni. 

Destul cu jelania, back to Istanbul.

Vreme de poveste, cu 24-25 de grade la umbră și turiști mai puțintei decât în miezul verii, ceea ce vă recomandăm și vouă. Sfârșit de mai sau de septembrie sunt sfârșiturile unde Istanbulul poate fi vizitat fără frica de a te împiedica de CeaiNiz sau de Ruski în exces. Ei sunt, mișună dar nu-s majoritari cum sunt în plin sezon. Am avut doar un vecin de divan care încerca să bage cheia în broască pe la 3 dimineața și răcnea pa ruski după ajutor dar ne-am fericit că era doar unul singur. Una peste alta credem cu tărie că suferea după politica de stat a viitorului uresese, așa că l-am înțeles pe deplin.

Am început ușor în prima zi, cu vreo 40.000 de pași, cătinel. Bazarul de cărți, cartierul Galata, mâțe, motorete, limonade, tocmit ștampilă din bronz pentru udbi, comandat menghine (cleme), Taksim, muzeul de artă modernă, back to Galata, dus menghine 20kg 5 km peste pod și dealul Sultanahmet prin tot bazarul până la cazare, ieșit la pide (pizza de-i bate pe italieni cu tot cu SanRemo) în cel mai fain loc posibil (pe trotuar între localnici), alte mii de motorete și mâțe, mers apoi la cazarea de anul trecut unde am fost îmbrățișați ca cei mai vechi prieteni de către administratorul Emrah, un povestitor de anvergură. O zi lungă și plină, cât o vacanță întreagă. Iată câteva imagini.

A doua zi am luat-o la picior ignorând total sugestiile google maps că un tren / tramvai / avion ar fi mai potrivite pentru distanța indicată și am ajuns la Muzeul de istorie Panorama 1453. Imaginează-ți o mare jumătate de sferă, tu stai în mijloc și de jur împrejur ai reproducerea unei bătălii imense, cea a Constantinopolului. Cu tot cu sunete, recuzită, picturi, distanțe și iluzii optice! Un muzeu cum n-am mai văzut și pe care n-ar trebui să-l ratezi. Zoom-In pe imagini.

După muzeu, ne-am tihnit puțin în moscheea Kariye, vrăjiți din nou de acea simplitate și totodată sofisticare a arhitecturii otomane, de curățenie și mai ales de smerenia pe care ți-o readuce în suflet un astfel de loc.

După colț de moschee, la primul restaurant, am poposit și ne-am bucurat de nesfârșita ospitalitate și de mâncarea mereu simplă dar foarte-foarte gustoasă pe care o găsești peste tot în Istanbul dacă te așezi acolo unde stă turcul la masă. Drept îți spunem că n-am mâncat decât trebușoare în care savurai perfect ingredientele: fie pește, fie oaie, fie brânzici și mai ales legume. Iar aluatul turtițelor și pâinicilor este senzațional. Doar în prima seară ne-am proțăpit, din lene, lângă turiștii din Fatih și a fost ultima dată când am mâncat în zonele călcate de hoardele eliberate de la muncă. Așa că ia aminte și așează-te oriunde vezi că stau și turcii la masă.

După papa-bun ne-am rostogolit (Dani) către marea albastră printr-un cartier tare muncit dar cu ochi mereu prietenoși și cu salutul omniprezent Merhaba, rostit cu privirea la tine, prezent și fără automatisme obosite vest-europene. Adică nu e un Hello grăbit, niciun Ola în colțul gurii, ci o inițiere de comunicare ce se continuă cu privire și zâmbet și, deseori, cu mâna la inimă și o ușoară înclinare. 

Ajunși la malul mării ce răcorește tot Istanbulul, am așteptat una din bărcuțele-taxi-Titanic ce zumzăie oricând ai nevoie și-am traversat înspre Rahmi M. KOÇ Museum Mașini - un muzeu tehnic pe care-l bifasem pe hartă într-o doară dar care ne-a lăsat cu gura larg căscată: colecții de mașini de valoare istorică, trenuri și tramvaie, nave, iahturi și bărcuțe, avioane, landouri și ateliere de construcții nautice, totul desăvârșit pus în operă, explicat și luminat, o încântare maximă pentru orișicine. Ba am găsit și o epavă de bombardier american prăbușit la Ploiești, un sultan de ceară lăfăit într-o cușetă de lux și multe dispozitive de la motoare electrice sau clasice pe care le acționai de la buton ca să-nțelegi cum funcționează. Fascinant, educativ, relaxant și neapărat de vizitat.

După care ne-am pus iarăși pe drum (pe jos) și am ajuns la Miniaturk. Care-i o Turcie mică și curățică foc, un prilej de relaxare și iarăși învățare, de mândrie și joacă pentru cei mici. Marile realizări arhitecturale și chiar puncte de interes naturale sunt reprezentate fidel și simpatic într-un parc întins la malul apelor. La intrare poți vizita o casă cu fundu-n sus, dar ne-a fost mai drag standul de înghețată și n-am mai intrat în casa răsturnată. Seara ne-am petrecut-o la poalele Galata, cu moscheile luminate în față și cu-n balik durum în stomăcel (adică un peștiuc fript pe grătar, cu ceva legumioare și condimente, învelit totul într-un pergament de aluat ușor crocant). Delicioase toate, de la priveliște la mâncărică. După aia țop-țop iar pe pod și iar dealul și bazarul și tot Fatih-ul cu muzicanții și papucii și atelierele în care se lucra încontinuu. Ajuns la cazare (etajul 4 fără lift) și somn și pac! Dimineață din nou!

Dacă ziua 1 și ziua 2 au fost lungi, a treia zi am mers la plajă și la acvariu. Adică a fost zi de relaxare, am umblat cu trenuri și bărci, că meritau și picioruțele noastre o mică pauză. Cum-necum tot am depășit 25.000 de pași, dar s-a simțit ca și cum am stat toată ziua răsfățați. Plaja? Curată bec, la capătul unui parc lunguieț și amenajat și tuns și frezat ca-n Occident (vorba aia), cu nisip bun și apă curată și dușuri și 4 lei de persoană cu tot cu șezlong și umbrelă și spațiu în jurul tău. Ne-am bălăcit la propriu și apoi la figurat, căscând gura la ce-nseamnă comportament civilizat pe plajă. Adică liniște, vorbit încet, fără pet-uri aruncate, fără mucuri de țigară (deși se fumează ca la turci). Fain rău, parcă mai fain decât la Eforie :)))

După care am văzut acvariul Istanbulului, cică cel mai mare din Europa. Ne-a adus la centimetri distanță de toate înotătoarele pământului, într-un show de tehnologie și design care iar ne-a suprins mega-plăcut. Când trece rânjetul unui rechin pe lângă tine, tihnit ca un turc la ceai, îți trece de somnul de amiază și rămâi cu gura căscată de numa. Nu-i cazul să enumerăm speciile văzute că nu ne-ajunge blogul, dar totul este fascinant, inclusiv pinguinul vedetă care se distra pe seama noastră doar-doar îl aplaudam, cu toți ceilalți frați privind la noi plictisiți de parcă ne învinovățeau de încălzirea globală. Nu prea avem fotografii, că am uitat de ele privind la pești.

Iar la 'spartul târgului' de acvariu, am trecut printr-o grădină tropicală mare cât inima ta, cu liane și ploaie și lighioane, fără Tarzan că era în vacanță, dar completând o experiență tare frumoasă în acest muzeu marin fabulos, demn de orice capitală cu ștaif din lumea largă.

Și apoi? Back to Galata, deal, Fatih, papa bun, muzicanți, cazare.

Ziua 4 n-a ieșit după plan și nu ne-am amărât prea tare. Notasem pe hartă cetatea Rumeli și un parc și un cartier de vizavi de Bosfor, colea în Asia. Rumeli era închisă, dar am aflat după ce-am greșit drumul și-am ocolit tot maldărul de cetate căutând intrarea. Iar în Istanbul nu prea-i loc plat, așa că ocolul a presupus o escaladă de țancuri muntoase (în viziunea lui Dani) și dealuri domoale (în viziunea lui Renu).

Una peste alta, Rumeli era închisă și ne-am plimbat pe cheiul lung de kilometri, am luat autobuzul, am mâncat ceva Kumpir (un cartofoi imens plin cu ce vrei tu) prin Beșiktaș (fiță pe acolo, chestii, străineze mulate, pensionari în decapotabile și tot așa). Moment în care am realizat că nu prea am auzit manele prin Istanbul. Nici maneliști nu am prea văzut. Nici farmacii. O fi vreo legătură?

După toată plimbarea, ne-am întors la Dl. Aslan care terminase de făcut ștampila termică de bronz și ne-am minunat iar de omenie. Apoi Galata la parter, păpat balik durum, asfințit și Nardis club cu jazz din acela de-ți tresaltă inima și Renu-i zice lui Dani să nu mai bată tactul că se clatină masa. Am plecat de-acolo pe la 00.30, coborât dealul Galata, trecut podul Galata, urcat dealul prin bazarul închis și întuneric beznă (cel mai rapid urcat de deal din viață), coborât deal în Fatih, muzicanți-balamuc-terase-restaurante, cazare. As usual.

Ziua 5 ne-a trezit la ora 6, chec cu portocală și o cafea, mers la bazar de vechituri la vreo 40km de cazare, în Asia, cu trenurile alea faine, curate lună și foarte confortabile. Apropo, iei Istanbul Kart și pui bani pe el și mergi cu orice. Ieftin, rapid, nu prea aglomerat, fain de tot. Ajuns la bazar într-o oră. Bazar închis pe motiv de ceva cătușe, covid și explicații ale unui turc care ar fi dat orice să fi învățat engleză și nu rusă în școală ca să ne poată ajuta mai bine. Dar am priceput și Dani s-a întristat că visase la rindele și chestii de prin bazar de o lună-ncoace.

Luat autobuz înapoi tot vreo oră și urcat pe barcă încă vreo oră spre Buyukada. Istanbul are vecine în Marmara vreo 7 insule locuite, dintre care 5 mai mari. Buyukada e cea mai mare, împădurită și cochetă, cu străduțe potolite când nu sunt turiști și case albe din lemn, construite acum un secol. Un fel de retreat pentru administrația sultanilor în vremuri de pace, cu miros de flori și pin. N-au voie mașinile, pe insulă circulă doar biciclete sau un fel de mașinuțe de golf electrice, unele mai mărișoare ca un titicar fandosit cu cititor de Istanbul Kart ca să nu trebuiască să dea restul și să mai facă mizerie cu biletele ca la transportul românesc urban. Am păpat bun-bun la o terăsică cu ștaif și grădină frumoasă și ne-am tras sufletul pentru urcuș.

Aflasem noi că-n vârful insulei e o mănăstire grecească și e musai s-o vizităm că suntem creștini și e bine să ne arătăm susținerea. Ce n-aflasem este înclinarea urcușului și lungimea lui. După un strop sau doi de transpirație (Dani), după un milion de căsuțe de păsări atârnate prin copaci, pe poteci șerpuite, am ajuns într-un loc să vezi și să nu crezi de-a dreptul. Bisericuța răcoroasă și prilej de mustrare interioară și de liniștire și rugăciune. Iar lângă zidurile mănăstirii câteva măsuțe și scaune cu o cârciumioară și-o priveliște de basm. De-acolo îți dai seama că Istanbul se-ntinde nesfărșit în zare și grijile noastre sunt tare mici și lumea e tare diversă și graba noastră n-are niciun sens.

La întoarcere am luat titicarul la insistențele lui Dani. Noroc de doi medici rezidenți tinerei și frumușei care ne-au încărcat cardul de transport cu 100 de lire că noi uitasem să-l alimentăm și orice urcuș are și un coborâș pe măsură și soarele era sus și păcat de toată tihna de la mănăstire ca s-o transpiri înapoi până în port. Renu bineînțeles că a fost invitată în față, lângă șoferița mașinuței electrice iar Dani în spate pe ultimul rând. 

După care ghici ce? Înghețată, barcă, priveliști, dealul bazarului, pide bun-bun, Fatih,muzicanți, odihnă.

Ziua 6 - chec, cafea, Sfânta Sofia draga de ea în care simți, invariabil, căt ești de mic și cât de mare vroiai să fii. Și străduța Sogukceșme în spate cu căsuțele cochete de lemn, gata de închiriat pentru cei mai doldora în buzunar.

Apoi pe marginile bazarului am cumpărat chestii și chestiuțe pentru cei dragi, apoi am urcat pe vârf la Sultanahmet la moschee și ne-am abandonat în parcul de lângă ea, constantând încă o dată că turcu nu e turcu cel din memoria colectivă ci cel grijuliu să nu deranjeze, atent cu soția și copiii, îmbrăcat potrivit locului, smerit în fața celor sfinte și omenos în fața oricui îi trece prin față. Cât despre istoria românilor și a turcilor nu vrem să aducem aminte, ar strica bucuria prezentului și discuția s-ar duce în whataboutism inutil. Seara? La pide la Zeynep, prietenii noștri brutari, unde mănânci odată și îți dorești să îți schimbi meseria ca să poți face zilnic și tu acasă un Lahmacun fin ca hârtia de orez cu o boare de cărniță slabă și legume delicioase.

Ziua 7? Îndepărtat stratul de praf și de deșeuri de pescăruș de pe vitrajul esențial al Șmocuței, luat la revedere de la nenea pakistanez din holul stabilimentului și de la patronul tinerel, căutat și găsit o scăpare de pe străduțele înguste din Fatih-ul cel vesel care nu doarme niciodată, ieșit în centru și țuști pe autostradă până în periferie în maxim 30 de minute. S-a pierdut în zare Istanbul și noi ne-am întristat un pic din nou, ca la fiecare plecare din acest loc haotic dar cumva tihnit, cu toată viermuiala de localnici și turiști. Poate e ceaiul, poate e chemarea la rugăciune, poate e educația de-acasă, poate intersecția de culturi a vechiului Constantinopol, poate toate la un loc.

Cert este că vom reveni iar și iar și nu cred că ne vom sătura niciodată. 

Mulțumim pentru îngăduința de-a citi un strop de amintiri și te-ndemnăm să încerci și tu să îți cauți bucuria în străvechiul oraș al minaretelor și mirosului de mare. Poate îți place.

Cu drag,

Udbilicii,

Renu și Dani